Statele medievale românești
În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avariiîn secolul VI, slavii și bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie a Evului Mediu și ulterior, au fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale românești. Existența reală a celor mai timpurii "ducate" menționate în lucrarea Gesta Hungarorum, anume cele ale "ducilor" Gelu, Glad și Menumorut, nu a putut fi confirmată de nici-o altă sursă și nici de studiile arheologice sau paleografice, astfel că menționarea lor pe hărți istorice este incertă[13].Totuși, istoricul și academicianul I. A. Pop si savantul E. Sayous admit că voievodatului românesc al lui Gelu a existat și a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau Gyla)[14][15] Există date despre voievodatul transilvănean cu centrul la Alba Iulia, condus de Iuliu (Iula, Geula sau Gyula). Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină din Transilvania la sfârșitul sec. al X-lea, având ca episcop pe Ieroteu[16] Episcopia a fost creată pentru mulțimea de credincioși români și slavi din zonă[17]Intr-o cronică germană, Iuliu era considerat rege:
La începutul secolului al XI-lea, Iuliu a fost atacat și țara sa a fost anexată de regele Ungariei[19] Conform studiilor istoricilor precum Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Vasile Pârvan, George Vâlsan, Constantin Giurescu, Florin Constantiniu, primele întemeieri statale românești au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile aromânești din secolele X-XII: "Vlahia Mare" (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), "Vlahia Mică" (Epirul, Tesproția) și "Vlahia Superioară" (Dolopia)[20], în timp ce în nordul Dunării, numele Banatului amintește de existența, în cadrul regatului Maghiar timpuriu, a unor formații politice autonome, anumebanatele croate, sârbești sau românești, cele din urmă fiind cele de la Timișoara și de la Severin (actuala Oltenie). Transilvania este menționată ca voievodat autonom, vasal al Ungariei, începând cu secolul XII. Banatul și Transilvania apar ce formații urmașe ale unor cnezate mai mici : Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus.
În Evul Mediu nu existau statistici pe naționalități și numai toponimia și numele de persoane ne pot aduce informații despre originea populațiilor, care par de la bun început amestecate, alături de Români (pe atunci denumiți "Vlahi" de celelalte popoare) trăind și Slavi (pe atunci denumiți "Șchei), Pecinegi, Comani și Maghiari. În Moldova, mai trăiau Bolohovenii probabil slavo-români, Ceangăii și Iașii. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui șigermani, evocați în izvoare sub denumirea de hospites, aceștia din urmă cunoscuți și ca sași. Tot atunci sunt menționate mai multe cnezate în Moldova (Onut, Strășineț,Baia, Bârlad, Costea și Olaha), Țara Românească (Farcaș, Litovoi, Ioan, Mișelav, Bărbat și Seneslau) și Dobrogea (Tatos, Sațas, Sestlav, Dimitrie, Gheorghe...). Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse Negru Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Dragoș, Bogdan în Moldova și de Dobrotici și Balcu înDobrogea. Pătura conducătoare a acestor formațiuni politice este și ea de diferite origini, familia Basarab de exemplu, fiind, după aceiași istorici[21], de origine Comană, în timp ce voievozii ardeleni erau preponderent Maghiari.
Încă din XIV, țările române au fost în contact cu occidentul, de exemplu prin coloniile genoveze menționate în zona Dunării de Jos și mării Negre de apus : Caladda,Constanza, Licostomo, Montecastro, Policronia și San-Giorgio[22].
În secolele XII - XIII se concretizează procesul de formare a principatelor Moldovei și Țării Românești, a căror pătură conducătoare (boierimea) este clar românească sau românizată, dar a căror limbă oficială și liturgică rămâne încă timp de patru veacuri, limba slavonă. Abia constituite, aceste principate românești se confruntă cuImperiul Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.
În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, aliat al împăratului habsburgic Rudolf al II-lea, a fost pentru mai puțin de un an voievod al Transilvaniei, Moldoveiși Țării Românești. Acest episod istoric a fost adesea descris în literatura istorică de vulgarizare ca o tentativă de unire a țărilor române, dar în realitate, Mihai Viteazul (care a legat iobagii români de glie și nu s-a preocupat decât de interesele nobilimii) a acțional excluziv din motivele politice ale vremii, și nu există nici-o dovadă că ar fi avut vre-un motiv de conștiință națională (care în acea vreme exista doar la câțiva cărturari, poporul știind bine ce limbă "rumânească" vorbea, dar neavând ideia unirii într-un singur stat). Oricum, intervenția Poloniei și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei au pus capăt încercării, și când Mihai a recucerit Transilvania a fost asasinat din ordinele generalului austriac Gheorghe Basta.
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit părți ale Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră pentru peste 150 de aniUngaria în pașalâc turcesc. Tot atunci apare în Transilvania biserica greco-catolică care a dus, în secolul al XVIII-lea, o luptă politică pentru recunoașterea de către Austrieci a drepturilor Românilor ardeleni și pentru desființarea orânduirii nedrepte numită Unio Trium Nationum. În 1718 o importantă parte a Țării Românești, anume Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată Țării Românești în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit atunci Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval a fost ocupată mai târziu, în 1812 de Rusia, și numită atunci Basarabia (înainte de 1812, numele de Basarabia desemna numai regiunea numită de Turci "Bugeac").