Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.
Preistorie și antichitate
Teritoriul de astăzi al României a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Pe baza datelor de care dispun, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul României datează de acum aproximativ 40.000 de ani. Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. Se cuvine menționată ceramica din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârșitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene.
Ipoteza prezenței hominizilor pe pământul românesc este sprijinită de unele descoperiri de pe Valea Dârjovului, unde s-au găsit de curând unelte de prund și așchii tăioase lucrate din cremene. La Dârjov s-au găsit și câteva toporașe de mână lucrate din bolovani de silex și cuarțit, prin tehnica de cioplire bifacială, caracteristică culturii abbevilliene.[2]
La mijlocul mileniului VII î.Chr. în SE Europei societatea omenească cunoștea profunde transformări. Un nou mod de viață aducea achiziții fundamentale pentru civilizația europeană: agricultură, arhitectură, meșteșuguri, practici funerare. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale noii societăți îl reprezintă apariția plasticii concretizată într-o diversitate de statuete antropomorfe și zoomorfe. Acestea sunt probabil materializări ale unei complexe vieți spirituale, ale sacrului.[3] Astfel, pe teritoriul României s-au găsit urme ale unor civilizații vechi, printre care și Hamangia. Aceasta a fost o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluție se plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.Hr. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei și nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei și aparținând unui curent cultural care cuprinde și culturile Vinča,Dudești și Karanovo.[4] Simbolurile acestei culturi Gînditorul și Femeie șezând, descoperite în 1956 de Nicolae Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă se află acum în Muzeul Național de Istorie a României.[5]
O altă dovadă care atestă faptul că teritoriul actual al României era locuit încă din preistorie este în „Peștera cu Oase”. Această peșteră este un sistem de 12 galerii carstice, situat în sistemul carstic al Văii Minișului, în apropiere de orașul Anina.[6] Aici s-au descoperit, în 2002, cele mai vechi rămășițe din Europa ale omului modern. Fosilele, provenind de la trei indivizi (numiți de cercetători „Oase 1”, „Oase 2” și „Oase 3”), au fost datate la o vechime de 35 000 de ani, sau 40 500 folosind date calibrate.[7]